Paradox, numarul pe Octombrie 2011

Sonetul rãmânerii în Carte

Mi-e trupul cu-nţeles de-nchinăciune
În trecerea-i uşoarã, efemeră,
Cu Calmu-i înrudit şi nu disperă,
Încearcă,-ncet, încet, să se adune.

Prin sacrul dar A FI ce-i se conferă,
Cu Sufletul în sacră uniune,
Rodeşte-n vremi ceţoase albe strune
Înminunând a Neputinţei eră.

Îmi eşti în admirare, zbor de aur!
Tu, lumina-vei Calea-mi spre Departe,
Pe fruntea-mi va să odihnească-un laur.

O, suflete, străin ce eşti de moarte
Şi liber ca Lumina, sfânt tezaur,
Prin tine, eu rămâne-voi în Carte.


Rondelul unei frunze triste

De ramul unui tei uimit
O frunză tristă se desprinse
Spre-un bătrânel cu gene ninse
Un dans al morţii a-ntocmit.

De teama unei ierni pretinse,
Pe-un fond ca-n basme, arămit,
De ramul unui tei uimit
O frunză tristă se desprinse.

Renaşte, sfânt, al toamnei mit
Sub candelabrele aprinse
Când, spre un pat de dolomit
Pe-aripi de vânt uşor întinse,
Prin Legi ce-n veci nu se omit
Din ram o frunză se desprinse.


Rondelul copacului întomnat
 
Sădit de mine - acum câţi ani?,
A întomnat, al meu, copacul.
Îşi plânge frunzele, săracul -
Copacii sunt şi ei umani.

Uitat-a al trăirii veacul
Dar anii vieţii n-au fost vani,
Sădit de mine - acum câţi ani?,
A întomnat, al meu, copacul.

Bogat în sentiment, eu, dacul
Iar el în frunze, nu în bani,
Găsit-am al durerii leacul,
Am fost prieteni, nu duşmani
Şi-am întomnat cu-al meu copacul.


Sonetul tristeţii Cerului
 
E toamnã iar sub cerul meu şi plouă
Şi florile Iubirii s-au uscat,
Nu-i nimeni să-mi surâdă, vechiul cat
A-mbătrânit de tot, s-a rupt în douã.

A ruginit şi el de multă rouă
Ce-o plânse cerul trist şi ne-mpăcat
Astfel cum plâns-a sufletu-mi cercat
De frig, de întuneric, de-amândouă...

El, Cerul, plânge, eu, cu Cerul, plâng,
Cad frunze-n agonie pe trotuare;
Of, suflete, nu te credeam nătâng!

Zâmbeşte amintirilor din Soare
De-atâta of! puterile-mi se frâng,
Răzbeşte, dară, tu, de trupu-mi moare.

Momente frumoase la Bolintin

Sonet-acrostih: Icoană a-ndurării

Suavă şi candidă şi-atâta de frumoasă
Fecioară Preacurată, a crinilor regină,
Ascunsă fericirii, durerii nestrăină,
Născută spre-a fi una, între alese-aleasă,

Te însorit-a Duhul şi-ai înflorit Lumină,
Adus-ai fericire-n a sufletelor casă,
Fiorul împlinirii în vreme nemănoasă,
Extaz şi armonie, o, maică, eşti divină!

Cucernică, duioasă, şi-atât de înţeleaptă,
Icoană a-ndurării pe-al nemuririi-altarul,
O lume-a sa privire spre tine o îndreaptă.

Ascultă-ne, Prea-Buno, spre noi-ţi-ndreaptă harul,
Rugăm de a ta rugă în vis, în gând, în şoaptă,
Ăst drum ni-l netezeşte,-ndulceşte-ne amarul.

Sonet-acrostih: Cale sfântă

Lăsaţi lumina vie în suflet a pătrunde,
Uniţi al vostru spirit cu spiritul divin,
Minunii închinaţi-i pocalul cu roş vin,
Iubirea-i nesecată vă va scălda în unde.

Născut-a spre-mplinirea celor ce se cuvin
Ăstui popor ce lacrimi în zâmbet le ascunde,
Aşterne,-n al său drumul, poveţele abunde,
Lui vă-nchinaţi, e-al celor ce-au fost, ce sunt, ce vin.

Urmaţi-L, dar, pe Hristul cu sfântă zămislire,
Mântuitor şi rege, miracol, om şi sfânt,
Iluminată, calea-I urmaţi, fără sfiire,
‘Nălţaţi la ceruri ode, sorbiţi al Lui Cuvânt,
Iubiţi-L, El e Unul şi-mparte nemurire,
Iubiţi a Lui Iubirea, spre-al inimii încânt.

Sonet-acrostih: Iubesc Iubirea

Iubesc iubirea care, duios, mă împresoară,
Iubesc mărinimia şi-a Ta înţelepciune,
Slăvesc în ode slava-Ţi, minune din minune,
Uimită sunt, Prea Sfinte, uimirea-mi este rară.

Simon că Te adoră ţi-a spus - şi eu-Ţi voi spune,
Murit-ai pentru mine şi-acei ce Te negară,
Ah!, cum de îndurat-ai cruzimea cea barbară?
Născut-ai iar, un soare cum naşte dinspre dune.

Te preţuiesc, imensul nu poate a încape
Un sentiment ce-nfloare în fiecare clipă,
Iubirea mea-i curată, scăldată-n mii de ape,

Tu eşti lumina, raze spre mine se-nfiripă,
Osana-ţi cânt, mărite, auzi-mă-s aproape,
Rămâne-voi sub raza-Ţi, iubirea-mi e risipă.

Sonetul vântului de seară

Ascult cum vântul lira îşi înstrună
Născând acorduri dulci, fermecătoare,
Din ceruri clopotesc mărgăritare,
Respirul şi-l oprind pe ţărna brună.

Tresar plăcut: cântă-o privighetoare
De doru-i neştiut pare să spună
Îmi amintind de-al meu, când eram jună,
Acum rămas-am cu-amintiri amare.

“- Ascultă murmur crud de primăvară,
Ai să pricepi, renaşterii, încântul,
Trăieşte iar iubirea cea sprinţară”.

Dar, în zadar mă cheamă ea şi vântul,
Murit-au anii mei, acum e seară,
S-au stins şi doruri, şi al lor avântul.

Sonetul lebedei-pereche

 

Visează,-ndrăgostită,-n prag de seară
O lebădă, pe-un val se legănând,
Spre depărtări priveşte, când şi când,
Perechea ei, sortită, să-i apară.

Fiire diafană-şi cântă, blând,
Iubirea ce în mreje o-mpresoară;
Cu diafan veşmântul, luna, clară,
O-nvăluie pe ea şi al ei gând.

Adesea întârziu pe mal şi-aştept
Să se-mplinească-acel ce va să-mpline
Şi al meu gol ce stăruie în piept.

În mângâieri de briză moi, virgine,
Spre revărsat de zori, de mă deştept,
Perechea-i să o văd, şi-a mea, în fine.