Sonetul rãmânerii în Carte
Mi-e trupul cu-nţeles de-nchinăciune
În trecerea-i uşoarã, efemeră,
Cu Calmu-i înrudit şi nu disperă,
Încearcă,-ncet, încet, să se adune.
Prin sacrul dar A FI ce-i se conferă,
Cu Sufletul în sacră uniune,
Rodeşte-n vremi ceţoase albe strune
Înminunând a Neputinţei eră.
Îmi eşti în admirare, zbor de aur!
Tu, lumina-vei Calea-mi spre Departe,
Pe fruntea-mi va să odihnească-un laur.
O, suflete, străin ce eşti de moarte
Şi liber ca Lumina, sfânt tezaur,
Prin tine, eu rămâne-voi în Carte.
Rondelul unei frunze triste
De ramul unui tei uimit
O frunză tristă se desprinse
Spre-un bătrânel cu gene ninse
Un dans al morţii a-ntocmit.
De teama unei ierni pretinse,
Pe-un fond ca-n basme, arămit,
De ramul unui tei uimit
O frunză tristă se desprinse.
Renaşte, sfânt, al toamnei mit
Sub candelabrele aprinse
Când, spre un pat de dolomit
Pe-aripi de vânt uşor întinse,
Prin Legi ce-n veci nu se omit
Din ram o frunză se desprinse.
Rondelul copacului întomnat
Sădit de mine - acum câţi ani?,
A întomnat, al meu, copacul.
Îşi plânge frunzele, săracul -
Copacii sunt şi ei umani.
Uitat-a al trăirii veacul
Dar anii vieţii n-au fost vani,
Sădit de mine - acum câţi ani?,
A întomnat, al meu, copacul.
Bogat în sentiment, eu, dacul
Iar el în frunze, nu în bani,
Găsit-am al durerii leacul,
Am fost prieteni, nu duşmani
Şi-am întomnat cu-al meu copacul.
Sonetul tristeţii Cerului
E toamnã iar sub cerul meu şi plouă
Şi florile Iubirii s-au uscat,
Nu-i nimeni să-mi surâdă, vechiul cat
A-mbătrânit de tot, s-a rupt în douã.
A ruginit şi el de multă rouă
Ce-o plânse cerul trist şi ne-mpăcat
Astfel cum plâns-a sufletu-mi cercat
De frig, de întuneric, de-amândouă...
El, Cerul, plânge, eu, cu Cerul, plâng,
Cad frunze-n agonie pe trotuare;
Of, suflete, nu te credeam nătâng!
Zâmbeşte amintirilor din Soare
De-atâta of! puterile-mi se frâng,
Răzbeşte, dară, tu, de trupu-mi moare.
